Cand cerul se sfarseste

Vaicarelile celor din spatele meu ma lasa rece. Nu mai sunt receptiv la nimic, sensibilitatea ma dezgusta. De fiecare data trec mai departe. Nu mai vreau sa simt. Vreau sa ajung la mine acasa, sa ma izolez intre cei sase pereti de la etajul 8, sa imi beau, optimist, paharul de otrava. Si sa plec pentru cateva ore in lumea de dincolo. Sa ma trezesc dimineata si sa avizez negativ orice hartie imi vine argumentata cu “ar fi frumos”.

Sunt in 32. Aceiasi din spatele meu care se vaita. Aceiasi doi care la 7 jumate seara se saruta langa geamul din spate. Aceiasi care isi doresc sa fie totul mai frumos.

Optimismul ma caracterizeaza. Acel pahar, plin, pe care il beau seara, sigur isi va face candva efectul.

In urma mea cerul se sfarseste in nuante de violet stins in flacari. Flacari care mananca trecutul cu arome de otrava, flacari ce imi devoreaza nepasarea, transformand-o intr-o jinduire nestatornica dupa crezul in ceva mai frumos, mai bun.

Ea venea in urma mea, impreuna cu violetul unui cer ce s-a sfarsit. Eu, nepasator, imi beau otrava si ma asez in pat, prada miasmelor dulci-ametitoare din pahar. Nu aud nimic, nu vad nimic. Insistenta celorlati ma lasa, in continuare, ca o stana de piatra. Agat firul violet al viselor, dar acesta se rupe, inca o data si inca o data. Sunt disperat. Sunt afara din sistem, sunt rupt de realitate. Ordinea lucrurilor se schimba, diferenta dintre ieri si astazi e o prapastie pe care nu o pot trece.

Ea vine langa mine, isi aseaza capul pe umarul meu si isi trece degetele peste fata mea patata de timp. Se ghemuieste in mine si adoarme. O privesc in tonurile de violet ce razbat din sufletul ei.

A doua zi, la munca, un coleg imi spune: “Frate, hai sa facem si noi o cheta pentru un orfelinat…”

“Hai, fratioare!” ii raspund. “Ar fi frumos…”